Pelerinaje Naționale

Despre Pelerinaj 
Pelerinajul este o  călătorie privată sau colectivă spre un loc sacru, este o formă de cult și devoțională foarte răspândită în religiile antice.  
Chiar dacă fiecare religie în parte prezintă diferențe importante în ceea ce privește timpul, modalitatea și semnificația pelerinajului, idea de baza este comună și scoate în evidență necesitatea de a vizită locuri considerate că fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare. Se pare că această practică a pelerinajului local, destul de răspândită în lumea antică, are ca motiv principal distanța dintre localitatea în care locuiește pelerinul și popasul final. Acest element ne amintește de originea Latină a termenului peregrinus, transmisă în multe limbi europene. Etimologic cuvântul se referă la cineva care se îndepărtează de propriul ținut și trăiește ca străin în alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca și sinonim pentru cuvântul exilat. Începând chiar cu antichitatea, cuvântul latin suferă încet o transformare semantică în direcția actualei semnificații: călător spre locuri sfinte, cu scop devoțional. La această mutație semantică și-a adus contribuția și concepția prezentă în Vechiul și Noul Testament și, în special, în Epistolă către Diognet (sec. ÎI), potrivit căreia creștinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata patrie cerească. În noua accepție, de călător spre locurile sfinte cu scop devoțional, termenul este atestat începând cu secolul al VII-lea, în patru reprezentații găsite pe pereții lăcașului Sf. Mihail din Gargano (Italia).

În ceea ce privește practicarea pelerinajului înainte de venirea Mântuitorului, știm că vechii egipteni îl practicau în masă, spre exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri străvechi ca și astăzi, se îndreptau spre rîul sacru Gange, în timp ce japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. În lumea clasică păgână pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri determinate cum ar fi: de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia centre de pelerinaj erau templele și mormintele eroilor, în epoca română pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinități că Zeus și Diana.
Referitor la pelerinajul creștinismului primar, în comparativ cu alte forme culturale și devoționale, acesta se fondează inițial pe tradiția ebraică și biblică și se îmbogățește de motivații ulterioare, dezvoltându-se după cerințe, modalități și forme noi, legate strâns de specificul creștin și de modul în care acest specific s-a implantat în diverse realități sociale. În consecință, în pelerinaj se întrunesc și conviețuiesc motive de natură diversă, de la cele religioase la culturale și până la cele spirituale, motive culturale, psihologice, sociologice, topografice și economice, care reușesc să mențină un fenomen mereu viu, într-o revoluție constanța și  în gradul de a interpreta nevoi și impulsul interior al celor care-l practică.
Înrădăcinată în Vechiul și Noul Testament, simpla vizită la Ierusalim și la alte locuri sfinte, întreprinsă de evrei și creștini, reprezintă fundamentul cultural și istoric al pelerinajului creștin, care, după cum este cunoscut, a avut că primă arie de desfășurare partea orientală și în special Ierusalimul.
Un moment crucial în istoria pelerinajului  creștin îl reprezintă, fără îndoială, edictul de la Milan (313), prin care…

Citește mai departe . . . ⬇️