După părerea unui specialist (Giorgio Otranto), nașterea și difuzarea pelerinajului creștin se datorează în primul rând schimbării condițiilor istorice decât unei noi mentalități. Acesta argumentează amintind faptul că orice schimbare a mentalității necesită un timp mai îndelungat pentru asimilarea unor concepții determinate; în schimb, pelerinajul creștin se dezvoltă imediat după pacea Bisericii, ca răspuns la necesitatea de mult alimentată de lecturile biblice, de a vizita locurile în care a trăit și a activat Mântuitorul IIsus Hristos.

Deja în lucrarea sa Demonstrațio evangelica, compusă între 314 și 320, Eusebiu afirmă, nu fără entuziasm, că toți credincioșii veneau la  Iisus Hristos, din toate părțile pământului, în Cetatea Sfântă, însă nu ca înainte, doar să admire frumusețea și practicarea cultului la templu, ci pentru a se ruga la muntele Măslinilor, unde a poposit și s-a rugat Mântuitorul și de unde, după relatarea Faptelor Apostolilor, s-a înălțat la cer. Numeroasele informații ale lui Eusebiu în legătură cu pelerinajul creștin, demonstrează un flux moderat de pelerini spre Ierusalim și alte locuri sfinte din Palestina, la jumătatea secolului al IV-lea.

Exact din aceeași epoca, mai precis din anul 333, avem și cea mai veche relatare despre un pelerinaj creștin ad loca santa (la locurile sfinte).

La nevoia de a se pune în contact fizic cu Locurile sfinte, de a le cunoaște și de a se ruga acolo, se adaugă tendința de a materializa  elementele narațiunii evanghelice despre patimi și dorința  de a-și procura relicve, obiecte, care într-un fel, chiar dacă indirect, au venit în contact cu Mântuitorul și care, datorită acestui fapt, erau considerate ca având virtuți taumaturgice. Pelerinajul la Ierusalim, la sfârșitul secolului al IV-lea devenise o realitate bogată și elevată spiritual, care se alimenta din Sfânta Scriptură, din credință, din rugăciune, din practicile cultice și care, după părerea celor care-l practicau, aducea perfecțiunea creștinilor în credință și-n știință. Pe lângă persoanele care reprezentau “spuma” societății, întâlnim și meseriași, comercianți și chiar sclavi evadați, care întreprind pelerinaje la Locurile Sfinte.

O altă etapă importantă a pelerinajului în Țară Sfânta, îl reprezintă Betleemul, unde se vorbea despre Iisus Hristos și se putea vizita peștera și ieslea în care L-au găsit păstorii și L-au adorat magii; în apropiere de Betleem mai sunt amintite și alte locuri legate de viața Mântuitorului Hristos, care au devenit locuri de pelerinaj, printre care Betania, Nazaretul, Cana, muntele Tabor, Naimul și Capernaumul.

Informațiile asupra pelerinajului creștin și toate itinerariile din secolul al IV-lea evidențiază formarea unei geografii sfinte (geografia sacră), care nu cuprinde doar locurile sfinte din Ierusalim și Palestina, ci și multe alte locuri atât din Orientul bizantin cât și din Occident. Acestea ne permit să observăm alte aspecte ale creștinismului primar, care sunt din ce în ce mai legate de fenomenul pelerinajului: monahismul și cultul sfinților.

Pelerinii creștini, după ce inițial au vizitat locurile sfinte de tradiție biblică și, în mod special, cele consacrate de viață, patimile, moartea și Învierea Domnului, încep să se îndrepte spre mormintele martirilor și spre locurile unde locuiau personajele care se bucurau de mare stimă și prestigiu în comunități, la început mai ales monahii; astfel, unele locuri cenobitice sau eremitice deveneau centre de pelerinaj datorită sfințeniei vieții celor care le locuiau sau le locuiseră. Începând cu anul 370, pelerinajul devine din ce în ce mai mult monastic, fie prin faptul că asemenea călătorii erau coroborate cu vizita la unii călugări pe care vox populi îi declară sfinți, fie prin faptul că pelerinii erau ei înșiși călugări. Chiar dacă în concepția teologică a Părinților Bisericii antice, vizita la Locurile Sfinte trebuia să contribuie la perfecționarea credinței și la progresul spiritual al pelerinilor, poziția față de această practică n-a fost întotdeauna pozitivă, la autorii creștini din primele secole.

În concluzie putem afirmă că pelerinajul creștin a cunoscut o dezvoltare rapidă, aproape o explozie, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Motivele principale pentru care erau întreprinse aceste călătorii erau două: a vizita aceste locuri și a se ruga acolo. Începând cu a doua parte a secolului al IV-lea pelerinajul s-a combinat direct cu alte aspecte creștine, cum ar fi cultul sfinților și monahismul și s-a îmbogățit apoi cu noi elemente: căutarea relicvelor, a minunilor, a vindecărilor miraculoase, unele practice liturgice și culturale etc. în ciuda poziție pozitive față de pelerinaje, unii autori au evidențiat riscurile și pericolele la care sunt expuși pelerinii și, în special, femeile.

În secolele următoare practica pelerinajului va continua neîntreruptă și fără mari noutăți, cu faze alternative de difuzare, legate de diversele schimbări culturale, sociale și politice.

Pelerinul este străinul care vine de aiurea, care străbate acest “aiurea” spațial, acest pământ care nu-i aparține. Dar el nu este condamnat să rătăcească neputincios la nesfârșit. În acest spațiu se va produce o mutație trăită, împlinită chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainică la o altă realitate decât cea a existenței profane sau a lumii imanente. Pelerinul este omul care trece și care este prin sineși în sine străin; străin pentru spațiul omenesc pe care-l străbate și unde trebuie să-și asume această situație impusă de cei care-l privesc străbătând drumurile și care știu că a doua zi el își va continua mersul.

Se modelează o spiritualizare a vieții pelerinului. Mersul pentru a găsi “spațiul” și a deveni străin sieși, a ieși din sine într-un fel, semnifică nașterea celuilalt. Actul pelerinajului este o experiență particulară a vieții religioase, atât individuală cât și colectivă.

_____________________________

Motivele pelerinajului

A vedea

Pelerinul se duce undeva, se deplasează spre un loc unde “vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moaștele unui sfânt, o persoană deosebită. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaște locurile speciale legate de istoria mântuirii, la care se adaugă o curiozitate mai puțin pioasă pentru a vedea minunatele și impunătoarele construcții care transformau Ierusalimul, precum Roma de astăzi, într-un oraș populat de biserici. Pe de altă parte este un interes spiritual, care legitimează pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie să conducă la contemplarea realităților spirituale și la creșterea sentimentului de dragoste creștină. Pelerinul vizitează aceste locuri pentru a-și hrăni nu numai ochii sufletului, ci și vederea, care se bucură prin credință de plăcerea spirituală, se spune în Istoria călugărilor sirieni. Vizitarea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiești. Pelerinul vede, admiră, căci frumusețile pe care le vede îl apropie de DumneZeu. Ele sunt izvor de rugăciune. Există o evoluție în acest mod de a-și exprima credința. Spre sfârșitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moaștele o înlocuiește pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuală. Corolarul acestei situații este înmulțirea icoanelor sfinților în altare și biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moaștelor sfinților.

A se ruga, a adora, a venera

Există în călătoria pelerinului o căutate de o intensitate excepțională, este căutarea unei existențe și a unei exigențe cu atât mai deplină, cu cât ea este plină de umilință. Rugați-va mereu (Luc.18,1), în toată vremea (Efes. 6, 18), neîncetat (1Tes. 5, 17) este una din condițiile întăriri în comuniunea lui DumneZeu. Este rugămintea și cerința apostolilor, a sfinților pentru a răspunde chemării lui Iisus Hristos. Rugăciunea este tovarășul nedespărțit de drum al călătorului în căutarea lui DumneZeu. Dimensiunea filocalică a pelerinajului este esențială. Bisericile întâlnite în drum, capelele, troițele, sunt tot atâtea îndemnuri spre rugăciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este însoțită de rugăciune, fie individuală, fie colectivă. Vizitarea locurilor sfinte este una din cauzele rugăciunii profunde a pelerinului. Pentru sfântul Ioan Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regăsesc moaștele sfinților, sunt locuri de adorare și venerare pentru că au fost “receptacole ale energiei divine și pentru că Dumnezeu prin ei și în ei a dorit să ne mântuim.” (Cuvântări la sfintele icoane, III). La dus și la întors, pelerinii se roagă și cântă. La fel se întâmplă și în timpurile biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sărbători, cântau psalmi, numiți apoi cântare a treptelor. Psalmul 121 este cântărea bucuriei pelerinilor care sosesc în Ierusalim, locul sfânt prin excelență, cetatea păcii lui Dumnezeu. Regăsim și în acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului, ținta finală. Aici este pacea cea adevărată, acest drum presupunând urcușul, comuniunea fraților și a vecinilor. Omul trăiește pe pământ, dar aspirațiile sale se împlinesc în cer.

Rugăciunea pelerinului este în primul rând una de laudă. Fiecare pas îl duce spre DumneâZeu, pelerinul îl caută pe Dumnezeu în orice lucru (Ps. 95). Călătorul aduce mulțumire pentru cele primite în dar de la Tatăl său cel ceresc și-L roagă să-i îndeplinească cererile. În drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din viețile sfinților, din cărțile de rugăciuni și de momente de liniște, de veghe; de viață în colectivitate și de momente de singurătate. Pelerinul ascultă cuvântul lui Dumnezeu, și-l face sieși și-l împărtășește cu tovarășii de drum. Şi astăzi ca dintotdeauna, Iisus Hristos este cu pelerinii și le vorbește. Cuvântul lui Dumnezeu se face auzit, le pătrunde inimile și devine rugăciunea lor. Dar pelerinajul creștin nu este numai o formă specială a pietății, ci și un act eclezial important în ceea că el exprimă, un adevăr dogmatic.

A împlini un legământ – Un pelerinaj este și un act de mulțumire sau de pocăință, o rugăciune de mulțumire sau de căință pentru ispășirea unui păcat. Drumul anevoios al călătoriei este un semn al legământului făcut lui DumneZeu în cazul rezolvării favorabile a unei cereri. Când este vorba de pocăință, oamenii sunt de obicei îmbrăcați în veșminte cernite. În cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu scop penitențial. În Occident această practică va apărea începând cu secolul al VI-lea.

A rămâne să locuiască, până la moarte, într-un loc sfânt – Aceasta este și motivarea care îi inspiră pe unii oameni să aleagă viață monastică. Dorința de a rămâne să locuiască într-un loc sfânt până la moarte este însoțită de o altă: a fi îngropat, după moarte, lângă locurile sfinte ce amintesc de viață, moartea și înălțarea la cer a DumneZeului nostru Iisus Hristos.

A obține o favoare – Rugăciunea pelerinului are și un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru împlinirea unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boală deosebit de gravă. Multe locuri sfinte și-au aflat renumele tocmai datorită minunilor împlinite acolo în vindecarea bolnavilor. La mormântul Sfântului Ioan Botezătorul erau duși demonizații (Fericitul Ieronim Epistolă 108, 13). Grigorie de Tours povestește despre leproșii duși la fântâna lui Moise pentru a se vindeca. În zilele noastre, atât în lumea catolică, cât și în cea ortodoxă credincioșii merg în pelerinaj la locuri sfinte pentru a obține binecuvântare și vindecare, sufletească și trupească.

A procura moaște sau obiecte purtătoare de sfințenie, a oferi daruri – Pelerinul venit într-un loc sfânt, vrea să ia cu el, să ducă acasă ceva din sfințenia locului. El caută să materializeze într-un fel amintirea timpului petrecut în aceste locuri. Moaștele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfânta Cruce, mici părți din moaștele sfinților, bucăți din stâlpii pe care s-au canonit stâlpnicii, etc) sau indirecte (evlogiile, adică binecuvântarea locului sfânt pe care pelerinul dorește s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte). Astăzi oamenii cumpără diferite obiecte pentru a le oferi părinților, prietenilor, cunoscuților: iconițe, medalii, statuete, metanii, apă sfințită etc.

Înainte să părăsească locurile sfinte, pelerinul mai poate lasă o urmă a trecerii lui – Un ex-voto drept mulțumire pentru vindecarea de o boală gravă sau pentru împlinirea vreunei dorințe. Adesea sunt inscripții pe un zid sau un copac care continuă să mențină vie prezența trecătorului și după plecarea sa.

Înainte de a se întoarce acasă, pelerinul face o ofrandă materială la altar – Prin ofrandă sa, el aduce o întreită mulțumire: lui DumneZeu pentru că l-a protejat pe parcursul drumului, pentru că este în acel loc sfințit unde-și dorea să fie de mult timp, pentru toată viață lui și a familiei sale. El, cel care a primit atâtea daruri în timpul călătoriei, poate astfel mulțumi pentru ele. Pe de altă parte, ofranda este un fel de acont pentru ca cei în drept să medieze prin rugăciunile lor pentru pelerinul păcătos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile pelerine de astăzi, sub formele cele mai diverse și adesea cele mai neașteptate.

_____________________________

Pelerinaje în Orientul creștin (sec. I – IV)

Pelerinajele în primele secole creștine se făceau la:

– locurile biblice, importante datorită unui eveniment biblic din Vechiul și Noul Testament;

– mormintele martirilor sau sfinților, importante prin prezența sfintelor moaște;

– locurile de reședință ale călugărilor celebri.

Ierusalimul, timp de două milenii, a fost și rămâne punctul central al pelerinajului creștin și cheia interpretării teologice a gestului pelerin creștin, prin ceea ce semnifică finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrată pe Ierusalim și pe sărbătorile evreiești; Domnul “urcă” la Ierusalim de mai multe ori. Cei ce merg la Ierusalim în pelerinaj, trăiesc întâlnirea cu cetatea sfântă pe trei planuri. Mai întâi ca întâlnire cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii în care odinioară se înălța Templu sfânt. Este apoi întâlnirea cu cetatea asupra căreia a plâns Iisus și, în sfârșit, cu Ierusalimul ceresc, cetatea de sus, prefigurată de cea pământească… Cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc pogoară pe pământ (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul în care se adună toți cei mântuiți. Ambivalența celor două cetăți, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc și Ierusalimul pământesc se fac întotdeauna resimțite: creștinii se adună în cetatatea Noului Ierusalim mama lor (Gal. 4, 26), cetatea care va veni, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13, 14) .

După anul 326, când Împărăteasa Elena a făcut o călătorie la Ierusalim pentru Înălțarea Sfintei Cruci, numeroase construcții s-au ridicat pe locurile legate de istoria mântuirii. Începând cu secolul al IV-lea au fost construite locașuri de cult pe locurile importante din istoria mântuirii: Pătimirea, Învierea, Cincizecimea.

Alte locuri importante în Palestina erau bisericile Nașterii Domnului din Bethleem, Nazaret, Sinai, valea Iordanului, Galileea.

În Grecia în secolul al VI-lea Biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic devine un centru important de pelerinaj. Organizarea vieții monahale va transformă multe mănăstiri și în locuri pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos, insula Egina etc.

Constantinopolul va deveni începând cu secolul al IV-lea receptacolul moaștelor venite din toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi, până la invazia otomană, alți martori ale vitalității fenomenului pelerin în lumea ortodoxă.

Multe locuri legate de martiriul sfinților (martyria) vor deveni locuri de pelerinaj. Sărbătoarea sfântului era și este un moment de seamă în viață unei comunități creștine. Mănăstirile, schiturile sunt în lumea ortodoxă tot atâtea locuri unde creștinul caută hrană sufletească. Mari duhovnici, a căror faimă depășește adesea granițele unei țări, sunt căutați pentru mărturisire sau pentru a primi un cuvânt de învățătură. Se întâmplă și astăzi ca pe vremea avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.

_____________________________

Dimensiunea socială a pelerinajului

Marile centre pelerine, ca și cele mai mici, marile sărbători ale calendarului creștin sau sărbătorile anuale ale sfinților, adună pelerinii pentru priveghere și Sfânta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplină și colectivă. Acest grup, multiplicat în spațiu și în timp, formează o societate extraordinară, o unitate în diversitate, chiar dacă efemeră. Extraordinară căci ea este în mers spre un pământ al transfigurării; extraordinară căci comunitatea creată în timpul pelerinajului este nediferențiată, fără vârstă, fără ierarhii. Participau la acesta societate, scria Raoul Glaber  descriind pelerinajele efectuate cu ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa de mijloc, cei puternici, regi, conți, marchizi, prelați și, în sfârșit, ceea ce nu se întâmplase niciodată, multe femei, cele mai nobile alături de cele mai sărace”. Clerici și laici se regăseau și se regăsesc într-o comuniune de fervoare, de speranță, de lumină și de bucurie. “Să te veselești înaintea Domnului DumneZeului tău, tu, fiul tău și fiica ta, robul tău și roabă ta, levitul din cetățile tale și străinul, orfanul și văduva, care vor fi în mijlocul tău.” (Deut. 16, 11) Se împlinește pe drumul care duce spre locul făgăduinței ceea ce sfântul apostol Pavel dorea de la fii credinței: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și nici parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o societate extraordinară pentru că demersul pelerin este trăit ca o căutare, fie a împlinirii fizice, fie a trezirii sau împlinirii spirituale.

Efemeră, societatea pelerină nu durează decât atât cât durează pelerinajul. Aspră, prin încercările la care este supus pelerinul, fericită, prin dublă descoperire a celuilalt, profundă prin intensitatea întâlnirii, această societate este un moment de veșnicie.

Memoria trăiește și stabilește între toți membrii grupului care au fost “una” un moment de recunoștință. Pelerinul devine memoria vie a experienței trăite, iar societatea pelerină imagine a societății frățești a mântuirii. Pelerinii formează acele comunități în mers, imagine a Bisericii, poporul lui DumneZeu în mers spre Împărăția cerească.

În prima din imaginile prezentate, Biserica este prezentată ca un popor în misiune în lume, avându-l pe Hristos în frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Împărăție.

În cea de-a doua imagine, Biserica este văzută ca un popor adunat în jurul lui Hristos în ultimile zile, ceea ce explică faptul că Euharistia apare ca stâlpul structurii Bisericii.”  Acestă viziune este în concordanță cu accepțiunea termenului pelerinaj. Pelerinajul creștin se referă în final, dintr-o perspectiva tipologică, la dinamismul Bisericii, de la apariția ei spre a doua și definitiva Parusie, revenirea în slavă a DumneZeului Iisus Hristos.

_____________________________